Celor trei prieteni ai lui Daniel nu le era frică de nimic; nici măcar de împăratul care era așa de încrezut și de sever. Ei știau de fapt că Dumnezeu îi iubea și că veghea asupra lor. Și când Dumnezeu veghează asupra ta, n-ai de ce să te temi.
Odată, împăratul Nebucadnetar, dădu ordin să se facă un chip mare de tot, aproape așa de mare că și cel pe care îl visase. Dar acesta era tot în aur. Și lângă chip porunci să se construiască un cuptor, un cuptor foarte mare din piatră, în care se putea face un foc mare.
Apoi își chema toți servitorii de vază, care erau mai multe mii și le zise: “Ascultați bine! În momentul în care va cânta muzica, veți îngenunchia înaintea chipului pe care l-am făcut. Ați înțeles? Fiecare din voi să cadă în genunchi și să se roage chipului. Și cine n-o va face, vă fi aruncat în cuptorul cu foc.”
Se făcu liniște deplină. Se puteau auzi flăcările arzând și fumul se ridica, formând nori groși, negri. La toată lumea îi era frică. Când începu să cânte muzica, făcură ce le spuse împăratul. Căzură pe genunchi și se rugară chipului. Toți, în afară de prietenii lui Daniel. Cei trei oameni tineri rămaseră în picioare. Ei nu îngenunchiara.
Imediat au fost duși înaintea împăratului. Împăratul era supărat. El le spuse: “Ați făcut-o intenționat? Vreau să vă mai încerc încă o data. Și dacă de data aceasta nu îngenunchiați, vă voi arunca în cuptorul cu foc. Și cine va vă scapă de acolo? Veți arde de vii.”
Dar cei trei prieteni ziseră: “O, împărate, noi nu ne plecăm în fața unui chip. N-avem dreptul s-o facem. Domnul nu vrea așa ceva. Și de aceea nu o facem. Și dacă ne aruncați în foc, chiar și acolo ne poate ajuta Dumnezeu.”
Atunci împăratul se înfurie și mai tare. Se făcu roșu de mânie și porunci că focul din cuptor să fie făcut și mai mare, de șapte ori mai mare. Apoi chema soldații cei mai tari și le porunci să-i arunce pe cei trei prieteni in foc. Soldații făcură ce li se ceru. Focul era așa de puternic, încât soldații căzură morți. Dar aceasta nu-l impresiona pe împărat. El vedea doar focul și cei trei oameni care fuseseră aruncați in el. Dar, deodată se sperie. El îi întrebă pe servitori: “N-am aruncat noi oare trei oameni in foc?” “Ba da, împărate”, răspunseră ei. “Dar iată că sunt patru”, strigă împăratul. “Ia priviți: unul, doi, trei, patru! Merg încolo și încoace prin foc. Iar al patrulea, nu e ca un om, arată ca un înger.” Împăratul se apropie de foc și striga: “Ieșiți afară, căci nu mai sunt supărat pe voi.” Cei trei prieteni ascultară. Merseră prin foc că și cum n-ar fi fost fierbinte. Se înfățișară înaintea împăratului. Îngerul nu mai era acolo. Venise doar să-i păzească. Nici un fir de păr din capul lor nu arsese. Focul nu mirosea nici măcar pe hainele lor!
Cei trei prieteni se încrezuseră în Dumnezeu. Și Dumnezeu le ajutase. Astfel împăratul cel îngâmfat învățase că este cineva în cer, care este mai puternic decât toți împărații!
