Ai auzit tu vreodată vorbindu-se de Iona?
Iona era un profet, un servitor al lui Dumnezeu, dar nu era un servitor ascultător.
Domnul i-a vorbit: “Iona, trebuie să pleci. Du-te în marele oraș Ninive, căci oamenii din Ninive fac multe lucruri rele. Tu le vei spune că Eu văd tot ceea ce fac ei și că-i voi pedepsi, dacă nu se îndreaptă.” Dar Iona se gândi: “Nu, așa ceva nu voi face. Nu mă voi duce la Ninive. N-au decât să facă rele, căci oamenii aceia sunt dușmanii poporului meu.”
Și Iona porni la drum, dar merse în direcția greșită. Ninive era în est și el o lua spre vest. Fugea de Dumnezeu. Iona se gândi: “Voi fugi. Voi fugi așa de departe, că Dumnezeu nu mă va mai găsi. Atunci nu va mai trebui să merg la Ninive.”
Merse și merse, până ce ajunse la mare. De acolo nu mai putea merge mai departe.
La malul mării se găsea o corabie, care era gata să plece pe mare. Iona se gândi: “Voi merge cu aceasta corabie. Așa voi ajunge și mai departe și Dumnezeu nu va mai putea să mă găsească.”
Se sui deci în corabie ca să treacă marea. Căpitanul căzu de acord și Iona își plăti călătoria. Cerul era albastru; soarele strălucea foarte tare pe cer. Valuri mici se izbeau de corabie. O, era așa de frumos să mergi pe mare. Dar Iona nu găsea că era minunat. Nu îndrăzni să rămână sus cu ceilalți oameni. Îi era tare frica, că Dumnezeu avea să-l vadă. Era și foarte obosit din cauza călătoriei. Se duse să se culce jos în corabie. Acum nu mai simțea oboseala și nici frică de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu îl vedea pe Iona, chiar și în locul acela întunecos din corabie. El putea să-și găsească servitorul neascultător chiar și pe marea întinsă.
Dumnezeu chema furtuna și îi porunci să sufle cu putere în corabie. Furtuna fu mai ascultătoare decât Iona; făcu imediat ce-i poruncise Dumnezeu. Aduse cu ea nori mari, negri, în spatele cărora se ascunse soarele. Sufla așa de tare în pânzele corabiei, că aceasta mai, mai să se răstoarne. Sufla tare în valurile mici, încât acestea se făcură mari, așa de mari cât o casă! Valurile mari izbeau în corabie așa de tare că, corabia era gata, gata să se spargă. Atunci căpitanului i se făcu frică și marinarilor la fel.
Dar Iona era jos în corabie și dormea dus. Un marinar se apropie de el, îl scutura ca să-l trezească si striga: “Nu dormi! Scoală-te și ajută-ne! Roagă-te lui Dumnezeu ca să nu ne înecăm!” Atunci Iona se urca sus. Văzu valurile mari și cerul întunecos. Auzi furtuna îngrozitoare și înțelese că Dumnezeu totuși îl găsise. El spuse: “Furtuna a venit din cauza mea, Dumnezeu a trimis-o după mine pentru că m-am purtat cum nu trebuie. Am fost neascultător. Ar fi trebuit să merg spre est, dar eu m-am dus spre vest. Am vrut să fug de Dumnezeu, dar aceasta este imposibil.”
Iona mai zise: “Luați-mă și aruncați-mă în mare. Aceasta va fi pedeapsa mea. Aceasta o merit. Atunci marea se va liniști, căci Dumnezeu va chema furtuna înapoi.” Marinarii nu voiră să audă de așa ceva. Încercară din răsputeri să ajungă la țărm, dar furtuna devenea din ce în ce mai puternică. Și neștiind ce să mai facă, marinarii îl luară pe Iona și îl aruncară în mare. Și iată că furtuna se opri. Dumnezeu o chemase înapoi. Vântul înceta să mai sufle, valurile încetară să mai lovească corabia, norii cei negrii se împrăștiară, cerul se făcu iarăși albastru; soarele începu să strălucească iarăși. Corabia putu să-și continue călătoria pe marea liniștita. Marinarii văzură toate acestea și spuseră: “Cât de puternic este Dumnezeu! Până și vântul și marea îl ascultă. Și noi vrem sa-l ascultăm mereu.”
Și Iona? Ce i se întâmplase?
Se înecase? Era mort?
Nu, Iona nu murise. Dumnezeu veghease asupra lui. Dumnezeu trimisese un pește mare de tot, care îl înghiți-se pe Iona. Acum Iona era în burta acestui pește. Acolo era întuneric și foarte neplăcut. Dar Iona se gândi: “Dumnezeu mă vede și mă aude și aici.”
Atunci Iona începu să se roage. Îi părea foarte rău, căci fusese neascultător. El zise: “De acum înainte voi fi întotdeauna ascultător.”
Atunci Dumnezeu conduse peștele la țărmul mării. Acolo ridica capul deasupra apei și îl dădu pe Iona afară. Și astfel ajunse Iona înapoi în țara sa.
Și Dumnezeu îi vorbi iarăși: “Pleacă, Iona. Du-te în marele oraș Ninive. Îți voi spune mai târziu ce va trebui să spui acolo.”
De data aceasta Iona nu mai îndrăzni să fie neascultător. Porni pe drumul cel bun și după o călătorie lunga ajunse în marele oraș.
Ce trebuia el sa spună?
El trebuia să spună: “Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă.”
Pentru Iona, aceasta era o veste bună.
Căci Iona dorea ca aceasta cetate să fie nimicită, în care locuiau oamenii aceia răi!
Străbătu tot orașul și striga: “Încă patruzeci de zile si Ninive va fi nimicita.”
Oamenii tare se speriară la auzul acestei vești. Pană și împăratul se sperie. Ei știau foarte bine de ce îi aștepta aceasta pedeapsă îngrozitoare: pentru că făcuseră multe rele.
Și atunci le păru rău de păcatele lor. Împăratul zise: “Hai să ne rugam toți; să-i cerem lui Dumnezeu ca să nu ne pedepsească de data aceasta, ci să ne ierte încă o data. Deci, nimeni să nu mai facă nici un rău. Să ne schimbăm toți inima si viată, da, să ne pocăim!”
Oamenii făcură după cum spuse împăratul. Începură toți să se roage: bărbații, femeile și copiii. Oile behăiră și vacile mugiră: Până și animalele se uniră cu ei și încercară să nu mai facă nici un rău!
Dumnezeu văzu toate acestea. Îi fu mila de cetate și n-o mai pedepsi.
Iona era pe un deal, nu departe de oraș. Stătea acolo și aștepta ca orașul să fie nimicit. Tare voia să vadă aceasta. Găsea că era foarte bine așa. Căci locuitorii Ninivei erau dușmanii lui. Iar lui Iona nu-i era mila de ei.
Dar putea să aștepte mult și bine, că pedeapsa nu mai veni. Atunci Iona se supără și se mânie…
Și deodată, un pom crescu chiar lângă Iona. El crescu foarte repede. Iona îl văzu crescând. Se făcu un pom mare, cu crengi și cu frunze. Acum Iona se așeza bine la umbra. Era bucuros și recunoscător de acest pom minune!
Dar a doua zi dimineața, Dumnezeu trimise un vierme, care mânca rădăcina pomului minune. Pomul pieri. Frunzele se uscară și căzură jos.
Iona nu mai avea umbră. Iar soarele ardea tare pe capul lui. Atunci Iona se supară. Era foarte maniat că pomul dispăruse. Și atunci Dumnezeu îi arată lui Iona, cât era de nesăbuit. Dumnezeu îi spuse: “Ție ti-e mila de un pom. N-am Eu oare dreptul să-mi fie milă de toți oamenii Ninivei, de toți copiii și de toate animalele cetății?”
Iona tare s-o fi rușinat. Și s-o fi gândit: “Ce rău și nechibzuit sunt eu! Căit de înțelept și bun este Dumnezeu. El are grijă de tot ce trăiește. El iubește pe oameni și până și pe animale.”
