Doi oameni mergeau pe o stradă. Un bărbat și o femeie. Ei mergeau foarte încet.
Ei erau tare obosiți. Făcuseră deja o călătorie lungă. Era Maria și Iosif.
Mergeau la Betleem.
Acela era orașul în care locuise înainte împăratul David. Acolo trebuiau să-și înscrie numele. Așa poruncise împăratul. Și ceea ce poruncea împăratul trebuia făcut. Căci el era stăpânul aproape a întregii lumi. Împăratul voia să știe câți oameni locuiau în țară. De aceea trebuia că toți oamenii să-și înscrie numele, fiecare în orașul sau natal. Și de aceea trebuiau să meargă Iosif și Maria la Betleem, căci acesta era orașul lor. Acolo locuiseră altădată familiile lor.
Din Nazaret și până în Betleem, era o călătorie lungă. Ei nu puteau merge cu trenul, căci pe vremea aceea nu există încă tren. Ei nu puteau merge nici călare pe un măgar sau într-o căruța. Ei nu aveau bani să cumpere nici măcar un măgar sau o căruța.
Trebuiau să facă deci, tot drumul pe jos. Această dura foarte mult timp și erau foarte obosiți, mai ales Maria.
Dar în sfârșit se vedeau casele albe ale Betleemului.
Între timp se făcuse seară. Soarele aproape că asfințise. Iosif zise: “Încă puțin Marie! Vom ajunge în curând și ne vom caută un loc de adăpost pentru noaptea această.”
Și așa merseră mai departe și ajunseră în sfârșit la Betleem. Dar acum era aproape întuneric.
Se duseră la o casă mare. Era o casă de oaspeții. Călătorii puteau dormi acolo. Acolo se va găsi cu siguranța un pat în care să poată să se odihnească Maria. Dar mai erau mulți călători, și fiecare voia să se odihnească bine. Toată casă era plină. Iosif și Maria căutară peste tot, dar nu mai era nicăieri nici un loc liber. Nu mai era loc pentru ei în casă de oaspeții. Ce să facă?
Trebuiau să doarmă afară, sub cerul liber?
Nu, din fericire nu.
Găsiră totuși ceva.
Găsiră un grajd și intrară înăuntru.
Oile nu erau acolo. Ele erau pe câmp la pășunat. Spre norocul lor erau paie și o iesle acolo. Această era o covată din lemn, unde se pune fanul pentru oi.
Iosif făcu un pat din paie. Maria va putea să doarmă bine acolo. Apoi îi mulțumi domnului pentru că găsise locușorul acela liniștit.
“Somn ușor Marie!”
“Somn ușor Iosife!”
Apoi se făcu liniște. Afară era întuneric beznă. Stelele luceau sus pe cer. Era noapte în Betleem.
Și în această noapte liniștita și adânca, se întâmpla un lucru minunat, în iesle sărăcăcioasa din Betleem. Avu loc întâmplarea cea mai minunată de pe pământ.
Maria dădu naștere copilașului despre care îi vorbise îngerul cu câtva timp în urmă.
Era un copilaș micuț, așa de micuț și de neajutorat că și orice nou născut. Semăna cu un copil obișnuit, dar era un copil sfânt. Era fiul lui Dumnezeu. Când va fi mare, va deveni împărat și îi va face pe toți oamenii fericiți. Așa îi spusese îngerul.
Maria se bucură tare mult de copilaș. Îl lua în brațe și îl săruta cu duioșie.
Și Iosif era bucuros. Mângâie copilul cu mâna să mare și aspră. Maria nu avea hăinuțe, dar avea fâșii de pânza în care înfășura copilul. Nu avea nici leagăn. Dar Iosif lua ieslea și făcu un pat din paie din ea. Apoi Maria își culcă copilul în iesle.
“Îl va chema Isus” zise Maria, “după cum a spus-o îngerul.”
Și iată că micul împărat fu culcat într-o iesle pentru animale.
El, fiul lui Dumnezeu se născuse într-un grajd.
Și nimeni nu știa nimica.
