Undeva într-o căsuța în munți locuia un om bătrân și o femeie bătrâna. Îi chema Zaharia și Elisabeta. Zaharia era preot. El trebuia să vorbească oamenilor despre Dumnezeu. El trebuia să se roage pentru ei și să aducă jertfe pentru ei. Zaharia și Elisabeta erau doi oameni buni care îl iubeau pe Dumnezeu. Ei erau cu adevărat fericiți. Dar câteodată erau triști, căci erau singuri în căsuța lor liniștita. Tare și ar fi dorit să aibă un copil, dar nu primiseră niciodată nici unul.
Altădată când încă mai erau tineri, se rugaseră deseori să aibă un copil. Dar s-ar putea spune că Dumnezeu nu-i auzea.
Acum ei erau foarte bătrâni. Nu mai credeau că mai puteau primi copilul. Nu se mai gândeau la el. Ei uitaseră rugăciunile pe care le făcuseră altădată. Oameni așa de bătrâni că și ei nu mai pot avea copii.
Într-o zi Zaharia făcu o călătorie. El trebuia să meargă la Ierusalim că să aducă jertfe. Ierusalimul era un oraș mare, orașul cel mai mare din țară.
Se îmbracă cu hainele sale cele mai frumoase și anume haina să cea albă de preot. O săruta pe Elisabeta și o porni la drum. Era o călătorie lungă. Dar în sfârșit Zaharia ajunse pe un munte înalt de unde putea vedea orașul: multe case albe, frumoase și multe palate. Ierusalimul era un oraș frumos.
În mijlocul orașului era o casă deosebit de mare, mult mai mare decât celelalte case. Ea era albă că și celelalte, dar acoperișul era din aur. Acesta strălucea în bătaia soarelui. Era minunat.
Această casă mare era templul. Era casă lui Dumnezeu. Acolo se întâlneau oamenii din toată țară că să aducă jertfe. Acolo trebuia să meargă Zaharia.
În față templului era un loc mare, care se numea curtea dinăuntru. Acolo își aduceau oamenii jertfele. Ei cumpărau câte o oaie și o dădeau preotului. Preotul o tăia și o punea pe foc. Această era o ardere de tot. Carnea oii ardea iar fumul se ridică la cer. Această însemna: “Doamne te iubim. Vrem să-ți dăruim ceva.”
Și Domnul înțelegea această foarte bine.
Dar cine avea dreptul să între în templu? Căci și acolo trebuia să se aducă o jertfă. Un singur preot avea voie să între. Dar toți preoții voiau s-o facă. Atunci se trăgea la șorț. Și cine câștiga de dată această?
Zaharia!
Toți oamenii ramaseră afară, iar el întră plin de respect în casă lui Dumnezeu. El intră într-o camera mare cu pereții de aur. Acolo ardeau zece sfeșnice din aur. Preoții aprindeau și sfeșnicele. Era mare liniște acolo. Zaharia era singur.
Era momentul dăruirii jertfei. În templu era un vas de aur plin cu cărbuni aprinși. Zaharia presară tămâie peste cărbunii aprinși. Această mirosea foarte frumos. Se numea tămâierea templului. Și în timp ce se ocupă Zaharia de tămâierea templului, se ruga pentru oamenii care erau afară.
Dar deodată se opri în mijlocul rugăciunii, căci nu mai era singur. Cineva stătea lângă el, îmbrăcat în haine albe; era un înger, un mesager trimis de Dumnezeu.
Zaharia se dădu înapoi și tremură din tot corpul.
Dar îngerul îi spuse: “Nu te teme Zaharie căci vin să-ți aduc o veste bună. Rugăciunea ta a fost ascultată. Soția ta Elisabeta va avea un fiu căruia să-i pui numele Ioan.”
Probabil că Zaharia nu înțelesese nimica din cele auzite. Nu părea deloc fericit. Stătea acolo și dădea din cap că și cum n-ar crede. Mai putea fi ascultată acuma, rugăciunea pe care o făcuse altădată pentru un copilaș? Acea rugăciune pe care Zaharia aproape că o uitase?
Așa ceva nu era posibil! Nu, o femeie așa de bătrâna că Elisabeta nu mai putea avea copii.
“Acest copil iți va aduce multă bucurie” zise îngerul. “Dar nu numai ție, ci și multor altor oameni, căci va fi un servitor de al lui Dumnezeu, și când va fi mare va vesti tuturor oamenilor că va veni Mântuitorul în curând.”
Îngerul se gândise că Zaharia va fi fericit, căci de așa mult timp era așteptat Mântuitorul! Dar Zaharia tot mai dădea din cap. Nu putea crede ceea ce zicea îngerul.
“Nu, zise el, așa ceva nu se poate întâmpla. Eu sunt bătrân și soția mea la fel. Cum aș putea crede așa ceva? Ar trebui să fie o minune!” Dar îngerul îi spuse: “Nu știi tu cine sunt eu, Zaharie? Eu sunt Gavril și locuiesc în ceruri aproape de Dumnezeu. Dumnezeu însuși m-a trimis că să-ți spun toate acestea. Nu-l mai crezi pe Domnul? Iți voi arată că Domnul încă mai poate face minuni. Dar în același timp te voi pedepsi pentru că n-ai dat crezare cuvintelor mele. Iată că vei muți, nu vei mai putea vorbi până când nu se va întâmpla tot ceea ce ți-am spus.” Apoi îngerul dispăru.
Zaharia se găsi din nou singur. Oamenii erau afară, în față templului, în curtea dinăuntru și așteptau. Ei se gândeau: “De ce oare stă bătrânul preot așa de mult în templu? Dar în sfârșit îl văd venind.” Așteptară să le zică: “Domnul să va binecuvânteze”, după cum aveau obiceiul să facă preoții când ieșeau din templu.
Dar Zaharia nu zicea nimica. El nu mai putea vorbi. Devenise mut. Oamenii se întrebau: “Ce i s-o fi întâmplat? Ce o fi văzut în templu?” Dar el nu le putea povești nimica din cele întâmplate.
Și după ce-și termină lucrul în templu, Zaharia se duse acasă. Se grăbi să se ducă repede la soția să. Căci ea trebuia să știe că Dumnezeu le ascultase rugăciunea. Da, Zaharia credea acuma. Dacă ar fi vrut să mai spună: “Așa ceva nu este posibil”, n-ar fi putut. El știa că Dumnezeu poate face minuni. Era foarte fericit. Ar fi cântat de bucurie, dar nu putea nici măcar să cânte.
Și când ajunse acasă, lua o tablă și scrise pe ia tot ce i se întâmplase. Astfel Elisabeta putu citi. O, și ce fericită fu ea!
“Să-l cheme Ioan!” Și această era scris pe tablă.
Ioan…
Știi tu ce vrea să zică această? “Dumnezeu ascultă rugăciunile.”
Și aproape după un an se întâmpla minunea. Zaharia și Elisabeta avură un copil, un băiat.
Și când auziră vecinii și prietenii se bucurară foarte mult. Și când copilul avu opt zile merseră să-l viziteze. Căci era o sărbătoare, trebuia să i se dea copilului un nume.
Ei se gândeau că-l vor chema că și pe tatăl, Zaharia. Dar Elisabeta zise: “Nu, se va chema Ioan.”
Ioan? întrebară oamenii. “Așa ceva nu se poate. Ce nume neobișnuit! Ia să-l întrebam pe tatăl sau despre această.” îl întrebară deci pe Zaharia: “Cum să-l cheme pe copil?”
Zaharia voia s-o spună, dar cum nu putea vorbi încă, lua tablă și scrise “Ioan este numele sau.”
Oamenii dădură însă nedumeriți din cap, căci nu mai înțelegeau nimica. Și deodată Zaharia putu iarăși să vorbească, căci acuma se întâmplase tot ce zisese îngerul.
“Da,” zise el, “să-l cheme Ioan, căci Dumnezeu ascultă rugăciunile.” Apoi începu să cânte, căci tare era fericit. Cânta un cântec pe care îl făcuse el. Un cântec spre slavă lui Dumnezeu. Oamenii se gândeau: “Cât de ciudate sunt toate cu acest copil! Cu siguranța că acesta nu va fi un copil obișnuit.” Și peste tot pe unde mergeau povesteau despre Zaharia, Elisabeta și despre băiețașul pe care îl chema Ioan.
