Noe

Poc, poc, poc! se auzea.
Cioc, cioc, cioc!
Erau oameni care lucrau cu ciocanul, unul era bătrân si trei erau tineri. Cel bătrân se numea Noe, iar tinerii erau fii lui: Sem, Ham si Iafet. Ei își ajutau tatăl la lucru.
Doborau trunchi groși de copaci din care tăiau stâlpi si scânduri. Cu acestea construiau ceva.
O casa?
Da, semăna puțin cu o casa. Era tot așa de înalta, dar era o corabie, si anume un vapor mare de tot, care avea mai bine de o suta .de metri lungime. La aceasta, oamenii au lucrat foarte mult timp, dar acum era aproape gata.
Cine trebuia sa plece cu acest vapor uriaș? Cei patru bărbați, împreuna cu soțiile lor.
In total opt oameni.
Nu erau mulți pentru un vapor așa de mare. Aproape o mie de oameni aveau loc in acest vapor. Puteau merge cu ei si alții dar nu mai vroia sa meargă nici unul.
Oamenii veneau sa vadă vaporul si când îl vedeau începeau sa rada. Își băteau joc de bătrânul Noe. “Nu poți merge cu acest vapor”, strigau ei “caci doar se afla pe uscat. Cum vrei sa duci așa un vapor mare la apa?”
“Apa va veni aici”, zise Noe. “Apa va acoperi totul pe pământ. Dumnezeu a spus-o. Deoarece oamenii au devenit foarte rai si nu-l mai asculta pe Dumnezeu. Si cei ce nu vor fi in corabie se vor îneca.” Oamenii au început sa rada si mai tare.
“Nu radeți” striga Noe. “Mai bine ascultați si rugați-va ca Dumnezeu sa va ierte neascultarea voastră! Atunci veți avea voie si voi sa intrați in corabie.” Dar ei strigau: “Nu, noi nu vrem sa ne rugam! Nu vrem sa intram in corabia asta.”
Oamenii care locuiau acolo au devenit mai rai decât Cain, caci cel puțin lui ii era frica de pedeapsa. Oamenilor acestora nu le era frica de nimica.
Trăiau ca si cum Dumnezeu n-ar fi existat, făcând ce le trecea prin cap. Domnul ii avertizase de mai multe ori, dar ei nici nu se sinchiseau. Râdeau chiar si de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu îngăduie ca cineva sa rada de El. Domnul a avut multa răbdare cu oamenii aceia rai, dar pentru ca nu voiau sa asculte de El, urma sa vina pedeapsa peste ei.
Iată de ce Dumnezeu a spus lui Noe sa construiască corabia aceea. Noe îl iubea pe Dumnezeu. El nu trebuia sa fie pedepsit si nici nevasta si nici copiii lui.
Dumnezeu ii spusese exact cum sa construiască corabia. I-a făcut o ușa si o fereastra. Iar in interior erau multe camere. Corabia avea si un acoperiș. Si toate crăpăturile erau astupate cu păcura si cu smoala ca sa nu poată pătrunde nici o picătura de apa. Toata ziua se auzeau ciocanele.
Poc, poc, poc!
Cioc, cioc, cioc!
Oamenii auzeau bătaia lor seara când mergeau la culcare si la fel dimineața când se trezeau.
Poc, poc, poc!
Cioc, cioc, cioc!
Ascultați dar, auziți dar!
Dar oamenii cei rai nu ascultau.
Deodată ciocanele se opriră.
Marele vapor era gata.
Si iată ca acuma o mare mulțime se apropie de corabie, vrând sa intre înăuntru. Aceasta mulțime nu erau oameni, ci animale.
Ele veneau doua cate doua, cate o pereche, Dumnezeu era acela care le chemase. Intrară deci, unul după altul in corabie, iar Noe arata fiecăruia locul sau de adăpost. Pana si hrana lor era deja pregătită.
Oamenii cei rai văzură toate acestea, dar totuși nu voiau sa asculte. In curând însă va fi prea târziu.
Opt oameni au intrat in corabie.
Si Dumnezeu însuși a închis ușa după ei. Corabia ramase neclintita încă o săptămâna.
Apoi nenorocirea veni. Nori negri se apropiau si cerul se întuneca. Soarele se ascunse. Se făcu întuneric, ca si noaptea. Apoi începu sa ploua, așa de tare cum niciodată nu mai plouase.
Apa curgea, năvălea, si ropotea pe pământ si nu se mai oprea. In întuneric vaporul stătea foarte liniștit. Apa ropotea pe acoperișul de lemn, se scurgea dea lungul pereților si înconjura corabia din toate pârțile. Acum corabia stătea in apa. Apa creștea tot mai mult si deodată corabia se urni din loc. Începu sa se legene pe apa, iar vântul o împingea înainte.
Încotro?
Noe nu știa.
Nici cei ce erau in corabie nu știau. Domnul însă știa. El împingea vaporul peste apa cea mare. Si pentru ca El era acela care îl conducea, totul mergea bine. Ploaia continua. Apa creștea tot mai mult pe pământ. La scurt timp cele mai înalte case se găseau in apa. Apoi cei mai înalți pomi, si in sfârșit toți munții înalți erau sub apa.
Abia acuma Dumnezeu alunga norii cei negri de pe cer. Ploaia înceta si soarele începu din nou sa strălucească. Dar uscatul nu se vedea. Totul era o apa mare si adânca.
Nu mai erau nici oameni rai. Toți se înecaseră. Corabia plutea pe marea imensa. In corabie se aflau opt oameni fericiți si o mulțime de animale, care in curând urmau sa locuiască iarăși pe pământ. Nu trebuia sa le fie frica de nimic, caci Dumnezeu avea grija de ei. Corabia pluti multa vreme încolo si încoace pe apa.
Într-o zi însă se auzi-pac!
Corabia se lovise de ceva si nu putea merge mai departe. Se implantase in vârful unui munte. Acolo trebuia sa aștepte pana când pământul sa se fi uscat. Apa începu sa scadă. Noe văzu cum ies la iveala unul cate unul munții.
Totul dura însă foarte mult timp. Iar Noe nu mai putea de nerăbdare. De-aceea se duse într-o zi la remiza in care se găseau pasările, prinse un corb negru si îl lasă sa zboare pe geam afara. Corbul fu tare bucuros, zbura afara departe si nu se mai întoarse. Era o pasare puternica care putea sa trăiască pe pământ.
Apoi, Noe lasă sa zboare un porumbel. Acesta zbura toata ziua încolo si încoace, căutând ceva de mâncare. Dar negăsind nimica, se întoarse seara trist si obosit, caci nu putea sa trăiască încă pe pământ. Noe își întinse mana pe geam afara si lua porumbelul in corabie. Porumbelul era trist si obosit pentru ca nu putea încă sa trăiască pe pământ.
Mai aștepta Noe încă o săptămâna. Apoi lasă porumbelul sa zboare a doua oara. Si de data aceasta se întoarse seara, dar ce avea el in cioc? O frunza pe care o rupsese dintr-un pom. Era ca si cum ar fi vrut sa spună: “Nu mai durează mult, Noe. Pomii ies deja din apa.”
Aceasta era o veste buna. Si când după o săptămâna, Noe lasă porumbelul din nou sa zboare afara, acesta nu se mai întoarse. Găsise hrana.
Atunci Noe desfăcu acoperișul corabiei si aștepta ca Domnul sa vorbească. Si Dumnezeu ii zise: “Acuma Noe poți sa ieși din corabie, împreuna cu soția ta, cu copiii tai si cu toate animalele.”
Ce fericiți erau ei acuma ca puteau sa iasă afara! Iarba începu sa înverzească, iar florile începură sa înflorească. Pământul era iarăși frumos. Pasările își făceau iarăși cuiburi, cântând cele mai frumoase cântece. Animalele zburdau vesele prin pădure, răspândindu-se in toate pârțile, căutând-si un adăpost. Noe aduse Domnului o jertfa. Pe când fumul se ridica la cer cei opt oameni îngenuncheară si ii mulțumiră lui Dumnezeu pentru grija minunata ce le-o purtase.
Dumnezeu văzu jertfa. El văzu si cat de fericiți si recunoscători erau ei. El promise ca nu va mai trimite niciodată un potop așa de mare pe pământ.
El zise: “Când va ploua in viitor, nu trebuie sa va mai temeți. Daca va uitați la cer veți vedea câteodată curcubeul meu pe cer. Pe acela îl vad si Eu si el este un semn ca niciodată lumea nu se va mai îneca.”
Ai văzut tu vreodată bolta aceea colorata pe cer?
Acela este curcubeul.