Sf. Constantin cel Mare a fost fiul împăratului roman Constanțiu Chilor și al Sf. Elena.
În 306 Constanțiu fiind bolnav își cheamă fiul la domnie, încredințindu-i provinciile apusene ale Imperiului.
După multe lupte duse cu adversarii săi, din anul 324, Constantin devine conducătorul Imperiului roman, poziție pe care o va menține până la sfârșitul vieții, în anul 337.
În anul 313, Constantin emite “Edictul de la Milan” care va pune capăt persecuțiilor creștine, garantând libertatea A credinței și a culturii, ba chiar va fi protejată de autorități.
În timpul domniei sale, Biserica va cunoaște o perioadă de mare înflorire, ridicându-se numeroase lăcașe de cult pe tot cuprinsul imperiului, având o contribuție majoră în susținerea acestui efort înnoitor împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin.
Este cel care va convoca Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la care au fost combătute rătăcirile și a fost așeztă credința dreaptă în Hristos.
Prin râvna sa pentru binele Bisericii împărăteasa Elena merge la Ierusalim pentru a găsi lemnul crucii pe care fusese răstignit Hristos, prin dărnicia ei s-a construit Biserica Sf. Mormânt, Biserica de la Betleem ș.a.
Pentru eforturile depuse în slujba bisericii și contribuția imensă la răspândirea și înflorirea creștinismului pe tot cuprinsul imperiului și dincolo de hotarile lui, Constantin și mama sa Elena, au fost trecuți de Biserica Răsăriteană în rândul sfinților și sunt socotiți „întocmai cu apostolii.
